Dragilor, am dat de un articol foarte interesant, realist si care cred ca va fi de folos multora care se afla in pregatiri pentru una dintre cele mai importante zile din viata lor. Enjoy si luati aminte:
|
||||||||||||||||||||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||||||||||||||
|
||||||||||||||||||||||||||||||||
Brain's worms
"...I will destroy you with your own neediness and greed..."
Thursday, June 30, 2016
6 Greseli de Evitat in ziua Nuntii!
Thursday, September 05, 2013
Intamplarea neasteptata.
La fel cum iarna autoritatile sunt luate prin surprindere de aparitia zapezii, tot la fel, mai nou, acestea si restul lumii sunt apasate de o problema foarte grava si neasteptata care a dat nastere multor discutii, dileme si controverse: cainii musca!
Cu toate ca noi ne-am obisnuit ca un caine sa umble cu covrigi in coada, sa apara in filmulete amuzante pe iutub sau sa ne distreze aducand mingea, se pare ca a aparut si o noua specie din acest regn: cainele care musca. Inca nu s-a stabilit exact in urma carei incrucisari de specii a aparut cainele care musca, insa foarte multi specialisti sustin ca el nu s-a dezvoltat in urma unei combinatii de gene, ci prin observatie si imitare. Se pare ca animalele au observat oamenii din jurul lor si au inceput sa le deprinda obiceiurile. Intrucat ei nu stiu sa vorbeasca si sa muste din alti oameni prin cuvinte, isi folosesc, instinctiv, dintii.
Cu toate ca noi ne-am obisnuit ca un caine sa umble cu covrigi in coada, sa apara in filmulete amuzante pe iutub sau sa ne distreze aducand mingea, se pare ca a aparut si o noua specie din acest regn: cainele care musca. Inca nu s-a stabilit exact in urma carei incrucisari de specii a aparut cainele care musca, insa foarte multi specialisti sustin ca el nu s-a dezvoltat in urma unei combinatii de gene, ci prin observatie si imitare. Se pare ca animalele au observat oamenii din jurul lor si au inceput sa le deprinda obiceiurile. Intrucat ei nu stiu sa vorbeasca si sa muste din alti oameni prin cuvinte, isi folosesc, instinctiv, dintii.
Tuesday, September 03, 2013
Roṣia montanӑ , castravetele murat, banana, portocala mecanicӑ ṣi mӑrul (ӑl din Albӑ-ca-Zӑpada) (I)
Nu cӑ nu s-ar fi scris deja destul - ṣi cӑ nu se scrie ȋn
continuare – dar cum e un trend sӑ ȋți dai cu pӑrerea despre tot felul de
chestii de interes general, mi-am mai hrӑnit ṣi eu viermiṣorii din creier ṣi
acum ȋi las sӑ se exprime liber pe aici, ȋncepȃnd o serie de povestioare cu
acelaṣi titlu. Aceastӑ primӑ parte are menirea de a vӑ prezenta ṣi descrie un
pic personajele implicate.
Bun, ca sӑ rӑmȃnem ȋn standarde eco, ȋntrucȃt ele reprezintӑ
un laitmotiv al acestei poveṣti, am ales ca personaje principale niṣte fructe ṣi
legume: roṣia montanӑ – vedeta poveṣtii, reprezintӑ…ṣtim cu toții despre ce e
vorba, e locul ӑla de care pȃnӑ de curȃnd ne durea pe toți ȋn paiṣpe, ȋn bunul
caz ȋn care ṣtiam cӑ existӑ. Dar o s-o personificӑm, ca la ṣcoalӑ, ca ṣi pe
toate celelalte personaje implicate ȋn aceasta nuvelӑ fabulӑ fabuloasӑ, ca s-o
cunoaṣtem mai bine. Hai sӑ n-o mai lungim ṣi sӑ ȋncepem.
Roṣia Montanӑ e o don’ṣoarӑ cӑreia ȋi plac bijuteriile ṣi
care e pe moarte. Acum, zӑu cӑ prost tre sӑ fii sӑ nu profiți de ea ṣi sӑ nu ȋi
furi podoabele, cӑ are multe! Ṣi s-a profitat destul, exploatӑri ca lumea se
fac ȋncӑ din secolul XX (nu XXX!). Ce este diferit astӑzi e cӑ exploatӑrile de
acum, care se vor ȋntinde pe 20 ṣi ceva de ani, vor cam fi definitive. Ar fi
fost de muuuult aṣa dacӑ exista tehnica ṣi aparatura. Ṣi chiar ṣi acum putem
spune cӑ nu existӑ o tehnicӑ ṣi o aparaturӑ bine puse la punct. Dar acum existӑ
planul, existӑ contractul. Nu numai cӑ va fi folositӑ cianurӑ ȊN CONTINUARE (pentru
cӑ deṣi toți sar de cur ȋn sus, cianura e folositӑ de mult ȋn procesul ӑsta, nu
e nimic nou pentru cei cӑrora chiar le pasӑ de ce se ȋntȃmplӑ cu roṣioara
noastrӑ ṣi care chiar sunt informați, nu doar influențați), dar, de data asta,
pentru ca treaba sӑ fie “mai eficientӑ”, o vor folosi direct pe cantitatea de
minereu extrasӑ, nu pe concentrate – astfel, distrugerile vor fi mai mari ṣi de
nerecuperat, pentru cӑ ṣi cantitatea de cianurӑ va fi exponențial mai mare. Aṣadar,
biata Roṣie suferӑ. Dar, ȋn fond, ӑsta ȋi e destinul, cӑ are minereuri
importante ȋn ea. Aṣadar (din nou), toatӑ lumea spune cӑ Roṣia Montanӑ nu
trebuie vȃndutӑ, ȋnsӑ nu zice nimeni cӑ nu trebuie exploatatӑ – iar prin
exploatare oricum, inevitabil, locul va fi distrus ȋn timp, cӑ e ȋn 20 de ani sau
ȋn 100 de ani, tot va dispӑrea – adicӑ, susținem sus ṣi tare cӑ adevarata
bogӑție a locului e frumusețea naturalӑ ṣi d-aia nu trebuie s-o dӑm, dar dacӑ
ar apӑrea un proiect mai ok ṣi ne-ar ieṣi mai mulți bani, nu am mai fi aṣa
deranjați – vorbim ṣi despre categoria ipocriților imediat.
Haideți sӑ vorbim despre castravetele murat. Castravetele
murat este politicianul, ӑla care face parte din borcanul de castraveți
murați, Guvernul. Acest castravete, o acriturӑ egoistӑ ṣi cu un IQ atȃt de mare
pe cȃt te aṣtepți sӑ aibӑ un castravete, joacӑ un rol foarte important ȋn
povestea noastrӑ. Noi suntem idioți cӑ avem impresia cӑ niṣte castraveți murați
ne pot reprezenta interesele ṣi pot alege pentru noi – cӑ ȋn fond d-aia ȋi
alegem, ca sӑ nu trebuiascӑ la orice rahat sӑ facem o adunare bӑtrȃneascӑ cu
toatӑ populația ȋnainte de a lua o hotӑrȃre.
Ṣi uite CӐ CAstraveții au decis din nou: ce s-au gȃndit ei? “Mӑ, roṣioara
asta e cam tare ea aṣa, ia s-o dӑm noi!” Ṣi s-a trezit unu’ care cȃnd era mic
ȋl pӑcӑlea frati-su ṣi ȋi lua mereu gumele, dȃndu-i la schimb abțibildurile cu
maṣini, ṣi a zis cӑ acum se rӑzbunӑ el ṣi dӑ aurul, cӑ ce sa facӑ cu el,
nevastӑ-sa are bijuterii destule, ṣi mӑ-sa ṣi el, ṣi mai bine ia niṣte bani, cӑ
p-ӑia ȋi foloseṣti la orice, nu doar la bijuterii, poți sӑ-ti iei ṣi țoale ṣi
mȃncare, sӑ faci ṣi excursii ṣi cȃte altele. Poate el credea cӑ ia guma, dar a
luat tot poza cu maṣinӑ. Mai exact, 25% plus o redevențӑ (rentӑ) de 6%. Bam,
bam! Ṣi a venit momentul sӑ vorbim despre bananӑ.
Ṣtim cu toți cӑ bananele au o formӑ falicӑ. De aceea,
ȋntrucȃt ȋṣi lovesc formele falice de fețele noastre cu o naturalețe ṣi o nonṣalanțӑ
incredibile, ȋn aceastӑ poveste, Roṣia Montana Gold Corporation sunt banana. (ṣi
castraveții au cam aceeaṣi formӑ, sӑ nu uitӑm) Aceastӑ companie cu acte ȋn
neregulӑ ṣi licențӑ expiratӑ ȋṣi permite sӑ facӑ ce vrea cu Roṣia. Roṣia e mai
moale, mai domoalӑ, ea nu riposteazӑ cӑ ȋṣi cunoaṣte destinul. Nu o sӑ discut
mai mult despre bananӑ cӑ nu are sens, ȋnsӑ cӑ tot am menționat cȃt de
neajutoratӑ e Roṣia Montanӑ, trebuie neapӑrat sӑ trec la portocalele mecanice.
Portocalele mecanice – probabil cele mai dinamice ṣi
colorate personaje din ecuație. Protestatarii, ӑia care comenteazӑ ṣi au o opinie,
ӑia care comenteazӑ, dar n-au nicio opinie (sau idee, whatsoever), ӑia care ȋi
influențeazӑ pe alții, ӑia care sunt influențați – oamenii de rȃnd. Ӑia cu ONG-uri.
Ӑia fӑrӑ. Ӑia care pȃnӑ sӑ afle cӑ banana face milkshake pe noi nu aveau nicio
treabӑ cu Roṣia. Ӑia care habar n-aveau cӑ existӑ oameni fӑrӑ locuri de muncӑ
acolo, sӑraci vai de ei, ӑia care, probabil, cӑ nu au fost niciodatӑ acolo,
asta dacӑ au auzit de existența locului dinainte de toatӑ povestea asta cu
extracțiile. Ӑia din care țȃṣneṣte dintr-o datӑ prin toți porii un naționalism
dubios. Printre ei, se aflӑ ṣi oameni care ṣtiu despre ce vorbesc ṣi care ies
ȋn stradӑ pentru cӑ ei chiar cred cӑ pot schimba ceva aṣa. Pentru cӑ ȋi ȋmpinge
simțul civic de la spate. Pentru cӑ ei chiar cred. Pentru cӑ uitӑ de
castraveți. Oricum ar fi, despre orice categorie am vorbi, toți sunt niṣte
portocale mecanice. Cu acțiuni ṣi gȃndiri mecanice. Ӑla ṣtie cӑ el tre sӑ ținӑ
la țara lui ṣi sӑ iasӑ la protest. Ӑlalalt ṣtie cӑ trendul e sӑ vorbeṣti despre
subiect. Sau sӑ ieṣi ṣi tu la protest, da’ nu prea ṣtii de ce. Altu’ e o
portocalӑ-n pana mea, nu gȃndeṣte!
Ṣi aṣa
am ajuns cu paṣi repezi la ultima piesӑ care ȋntregeṣte imaginea: mӑrul - ӑl din
Albӑ-ca-Zӑpada, filmul, varianta aia de pe Hallmark, ӑla jumate alb, jumate roṣu
ṣi otrӑvit. Media ṣi jurnaliṣtii. Ӑṣtia fie sunt pasionați de meserie, fie danseazӑ
dupӑ cum li se cȃntӑ. Ei formeazӑ opinii, informeazӑ portocalele, sunt ba pro,
ba contra castraveților ṣi bananelor ṣi manipuleazӑ mult. Sunt ba albi, ba roṣii.
Sunt ṣi albi ṣi roṣii.
To be continued...
Monday, August 29, 2011
Tuesday, August 23, 2011
Monday, May 30, 2011
Sarah and the Seaplane
(Ladies' Home Journal, February, 1949)
Sarah, who for nineteen years has played the part of docile daughter, is secretly learning to fly. She misses her flying lesson to accompany her mother on a round of social calls. An elderly doctor houseguest says: "My dear Sarah, every day, all the time, you are committing suicide. It's a greater crime than not pleasing others, not doing justice to yourself." Sensing some secret, he asks if she is in love. "She found it difficult to answer. In love? In love with the good-natured, the beautiful Henry [the flying teacher]? In love with the flashing warer and the lift of wings at the instant of freedom, and the vision of the smiling, limitless world? 'Yes,' she answered, 'I think I am.' "
The next morning, Sarah solos. Henry "stepped away, slamming the cabin door shut, and swung the ship about for her. She was alone. There was a heady moment when everything she had learned left her, when she had to adjust herself to be alone, entirely alone in the familiar cabin. Then she drew a deep breath and suddenly a wonderful sense of competence made here sit erect and smiling. She was alone! She was answerable to herself alone, and she was sufficient."
'I can do it!' she told herself aloud...The wind flew back from the floats in glittering streaks, and then effortlessly the ship lifted itself free and soared. Even her mother can't stop her now from getting her flying license. She is not "afraid of discovering my own way of life." In bed that night she smiles sleepily, remembering how Henry had said "You're my girl.""
"Henry's girl! She smiled. No, she was not Henry's girl. She was Sarah. And that was sufficient. And with such a late start it would be some time before she got to know herself. Half in a dream now, she wondered if at the end of that time she would need someone else and who it would be."
(FRIEDAN, Betty, The feminine mystique, Dell Publishing, 1983; pag. 40-1)
Sarah, who for nineteen years has played the part of docile daughter, is secretly learning to fly. She misses her flying lesson to accompany her mother on a round of social calls. An elderly doctor houseguest says: "My dear Sarah, every day, all the time, you are committing suicide. It's a greater crime than not pleasing others, not doing justice to yourself." Sensing some secret, he asks if she is in love. "She found it difficult to answer. In love? In love with the good-natured, the beautiful Henry [the flying teacher]? In love with the flashing warer and the lift of wings at the instant of freedom, and the vision of the smiling, limitless world? 'Yes,' she answered, 'I think I am.' "
The next morning, Sarah solos. Henry "stepped away, slamming the cabin door shut, and swung the ship about for her. She was alone. There was a heady moment when everything she had learned left her, when she had to adjust herself to be alone, entirely alone in the familiar cabin. Then she drew a deep breath and suddenly a wonderful sense of competence made here sit erect and smiling. She was alone! She was answerable to herself alone, and she was sufficient."
'I can do it!' she told herself aloud...The wind flew back from the floats in glittering streaks, and then effortlessly the ship lifted itself free and soared. Even her mother can't stop her now from getting her flying license. She is not "afraid of discovering my own way of life." In bed that night she smiles sleepily, remembering how Henry had said "You're my girl.""
"Henry's girl! She smiled. No, she was not Henry's girl. She was Sarah. And that was sufficient. And with such a late start it would be some time before she got to know herself. Half in a dream now, she wondered if at the end of that time she would need someone else and who it would be."
(FRIEDAN, Betty, The feminine mystique, Dell Publishing, 1983; pag. 40-1)
Wednesday, May 18, 2011
De ce?
De ce ma gandesc in continuu la inutilitatea vietii?
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.
Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?
P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.
Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?
P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.
Idee/Idiotenie/Legat de ipocrizie
Daca omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si fiecare avem fete atat de diferite, nu inseamna ca Dumnezeu are mai multe fete?
Subscribe to:
Posts (Atom)