(Ladies' Home Journal, February, 1949)
Sarah, who for nineteen years has played the part of docile daughter, is secretly learning to fly. She misses her flying lesson to accompany her mother on a round of social calls. An elderly doctor houseguest says: "My dear Sarah, every day, all the time, you are committing suicide. It's a greater crime than not pleasing others, not doing justice to yourself." Sensing some secret, he asks if she is in love. "She found it difficult to answer. In love? In love with the good-natured, the beautiful Henry [the flying teacher]? In love with the flashing warer and the lift of wings at the instant of freedom, and the vision of the smiling, limitless world? 'Yes,' she answered, 'I think I am.' "
The next morning, Sarah solos. Henry "stepped away, slamming the cabin door shut, and swung the ship about for her. She was alone. There was a heady moment when everything she had learned left her, when she had to adjust herself to be alone, entirely alone in the familiar cabin. Then she drew a deep breath and suddenly a wonderful sense of competence made here sit erect and smiling. She was alone! She was answerable to herself alone, and she was sufficient."
'I can do it!' she told herself aloud...The wind flew back from the floats in glittering streaks, and then effortlessly the ship lifted itself free and soared. Even her mother can't stop her now from getting her flying license. She is not "afraid of discovering my own way of life." In bed that night she smiles sleepily, remembering how Henry had said "You're my girl.""
"Henry's girl! She smiled. No, she was not Henry's girl. She was Sarah. And that was sufficient. And with such a late start it would be some time before she got to know herself. Half in a dream now, she wondered if at the end of that time she would need someone else and who it would be."
(FRIEDAN, Betty, The feminine mystique, Dell Publishing, 1983; pag. 40-1)
Monday, May 30, 2011
Wednesday, May 18, 2011
De ce?
De ce ma gandesc in continuu la inutilitatea vietii?
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.
Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?
P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.
Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?
P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.
Idee/Idiotenie/Legat de ipocrizie
Daca omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si fiecare avem fete atat de diferite, nu inseamna ca Dumnezeu are mai multe fete?
Thursday, April 28, 2011
E ok, bah!
Imi place ce se intampla cu site-ul de socializare Facebook. Ma rog, imi place ce fac oamenii din el. Facebook te face mai puternic, mai frumos, mai destept, iti creeaza o imagine ideala, incat nici nu-ti mai trebuie viata reala.
Pe Facebook poti sa le arati prietenilor tai virtuali, pe care nu-i cunosti, ce muzica buna asculti, ce interese si hobby-uri interesante ai, ai o gramada de aplicatii, afli ce se intampla in viata unor prieteni cu care nu te-ai mai vazut de nu stiu cand, poti sa le trimiti afectiunea ta printr-un mesaj postat pe Wall...da' ce nu poti sa faci ??
Ce-mi place cel mai mult din ce poti sa faci pe Facebook e ca poti sa devii erou si model. Da, erou. Da, model. Cum asa? Pai, simplu... Sunt patru modalitati principale:
1. Iti pui un status legat de o fapta mareata pe care ai facut-o. (doar nu te dor degetele sa tastezi)
2. Dai 'Attending' unei cauze umaniste, patriotice, etc... (a se tine cont ca nu trebuie neaparat sa te si duci, important e sa dai 'Attending')
3. Dai 'Like' vreunei organizatii care lupta pentru niste drepturi. (nu trebuie sa ai habar despre nimic legat de organizatia respectiva)
4. Copiezi de undeva si postezi pe profilul tau un link al unui eseu, post, videoclip, imagini, etc. legate de vreo cauza si scrii doua cuvinte in care ii critici pe restul ca nu lupta si ei ca si tine pentru cauza respectiva si ti-ai facut datoria si ai luptat si pentru binele general...
Tot pe Facebook poti sa fii tu. Da, da... Pe Facebook capeti incredere, in functie de cate 'like'-uri primesti. Si asa observi ce le place oamenilor la tine si ce nu si te autoeduci ca sa te schimbi in functie de asta; si asa ai si-un tel in viata: sa primesti tot mai multe 'like'-uri.
Nu am nimic impotriva Facebook-ului; il folosesc, ba chiar am fost dependenta de el. Post-ul asta nu e decat inca unul din ciclul 'Iubesc rasa umana :X'; fiindca imi plac vorbele si nu faptele, fiindca imi place cand vad pe profilul lui X-ulescu ca e voluntar la o fundatie ecologica si apoi il vad pe strada aruncand gunoaie pe jos din masina lui super-poluanta si fiindca imi place ipocrizia.
Pe Facebook poti sa le arati prietenilor tai virtuali, pe care nu-i cunosti, ce muzica buna asculti, ce interese si hobby-uri interesante ai, ai o gramada de aplicatii, afli ce se intampla in viata unor prieteni cu care nu te-ai mai vazut de nu stiu cand, poti sa le trimiti afectiunea ta printr-un mesaj postat pe Wall...da' ce nu poti sa faci ??
Ce-mi place cel mai mult din ce poti sa faci pe Facebook e ca poti sa devii erou si model. Da, erou. Da, model. Cum asa? Pai, simplu... Sunt patru modalitati principale:
1. Iti pui un status legat de o fapta mareata pe care ai facut-o. (doar nu te dor degetele sa tastezi)
2. Dai 'Attending' unei cauze umaniste, patriotice, etc... (a se tine cont ca nu trebuie neaparat sa te si duci, important e sa dai 'Attending')
3. Dai 'Like' vreunei organizatii care lupta pentru niste drepturi. (nu trebuie sa ai habar despre nimic legat de organizatia respectiva)
4. Copiezi de undeva si postezi pe profilul tau un link al unui eseu, post, videoclip, imagini, etc. legate de vreo cauza si scrii doua cuvinte in care ii critici pe restul ca nu lupta si ei ca si tine pentru cauza respectiva si ti-ai facut datoria si ai luptat si pentru binele general...
Tot pe Facebook poti sa fii tu. Da, da... Pe Facebook capeti incredere, in functie de cate 'like'-uri primesti. Si asa observi ce le place oamenilor la tine si ce nu si te autoeduci ca sa te schimbi in functie de asta; si asa ai si-un tel in viata: sa primesti tot mai multe 'like'-uri.
Nu am nimic impotriva Facebook-ului; il folosesc, ba chiar am fost dependenta de el. Post-ul asta nu e decat inca unul din ciclul 'Iubesc rasa umana :X'; fiindca imi plac vorbele si nu faptele, fiindca imi place cand vad pe profilul lui X-ulescu ca e voluntar la o fundatie ecologica si apoi il vad pe strada aruncand gunoaie pe jos din masina lui super-poluanta si fiindca imi place ipocrizia.
Sunday, April 24, 2011
Ironie, nu sarcasm
Dragii mei cititori (sau cred ca as putea la fel de bine sa zic "dragul meu cititor"),
Mi-era dor sa-mi impartasesc gandurile cu voi. Am tot incercat sa fac asta in ultima perioada, dar n-am reusit. Ambientul cred c-a fost de vina. Lumea din jur. Vremea. Vremurile. Locurile. Criza. De chef. *pretext inserat*
Dar acum, odata cu venirea primaverii parca totul s-a luminat si a prins culoare. Parca gandurile mele au prins avant din nou. Ma simt creativa, ma simt puternica, ma simt folositoare. Si multumita patriei mele, ma simt ambitioasa. Sistemul si viata intr-o tara ca Romania nu poate decat sa te faca ambitios. In ce sens? Pai, in mai multe sensuri:
(registru vulgar)
1. Nea Vasile are mai multe oi decat mine. Da' de ce sa fiu eu mai fraier...?
(registru semi-vulgar)
2. Gentiana a plecat in Spania la cules. Si-o duce bine. Sa n-am ambitie daca nu plec si eu...!
(vulgarizand lucrurile mai putin)
3. Popescu invata bine. Popescu ia nota 10. Popescu face facultate. Popescu face master. Popescu pleaca in alta tara. Popescu e platit bine. Popescu e promovat si apreciat. Eu de ce n-as putea fi Popescu?
4. Ionescu are un talent. Ionescu crede in el. Ionescu e respins in incercarile lui de a-si valorifica talentul in propria lui tara. Ionescu e descoperit de cineva din alta tara. Ionescu intalneste succesul. Eu de ce n-as putea fi Ionescu?
Si mai sunt destule exemple, cam toate avand intr-un fel sau altul legatura cu punctul 1. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum.
Eu cred ca e bine sa locuiesti intr-o tara ca Romania.
E bine sa fii o tara relativ invizibila. In felul asta, tu stii tot despre celelalte tari, pe cand unele nici macar n-au auzit de tine.
E bine sa-ti fie apreciata si incurajata individualitatea atat de putin fiindca te face sa devii tot mai ambitios si sa aspiri mereu spre mai mult si mai bine.
E bine sa traiesti de pe o zi pe alta fiindca asa inveti sa fii descurcaret si inventiv.
E bine sa nu evoluezi fiindca asa iti construiesti rabdarea.
E bine sa traiesti intr-o asemenea societate fiindca inveti sa supravietuiesti in situatii extreme.
E bine sa fii condus de o asemenea clasa politica fiindca asa inveti ca adevarul nu e o intelegere.
E bine sa cresti inconjurat de anumite norme fiindca asa descoperi ca trebuie sa fii original si sa crezi in propriile tale conceptii.
E bine sa cresti intr-o asemenea tara fiindca asa inveti sa apreciezi istoria si valorile.
E bine sa traiesti intr-o imitatie de tara fiindca te pregateste si te incurajeaza sa cauti originalul.
Mi-era dor sa-mi impartasesc gandurile cu voi. Am tot incercat sa fac asta in ultima perioada, dar n-am reusit. Ambientul cred c-a fost de vina. Lumea din jur. Vremea. Vremurile. Locurile. Criza. De chef. *pretext inserat*
Dar acum, odata cu venirea primaverii parca totul s-a luminat si a prins culoare. Parca gandurile mele au prins avant din nou. Ma simt creativa, ma simt puternica, ma simt folositoare. Si multumita patriei mele, ma simt ambitioasa. Sistemul si viata intr-o tara ca Romania nu poate decat sa te faca ambitios. In ce sens? Pai, in mai multe sensuri:
(registru vulgar)
1. Nea Vasile are mai multe oi decat mine. Da' de ce sa fiu eu mai fraier...?
(registru semi-vulgar)
2. Gentiana a plecat in Spania la cules. Si-o duce bine. Sa n-am ambitie daca nu plec si eu...!
(vulgarizand lucrurile mai putin)
3. Popescu invata bine. Popescu ia nota 10. Popescu face facultate. Popescu face master. Popescu pleaca in alta tara. Popescu e platit bine. Popescu e promovat si apreciat. Eu de ce n-as putea fi Popescu?
4. Ionescu are un talent. Ionescu crede in el. Ionescu e respins in incercarile lui de a-si valorifica talentul in propria lui tara. Ionescu e descoperit de cineva din alta tara. Ionescu intalneste succesul. Eu de ce n-as putea fi Ionescu?
Si mai sunt destule exemple, cam toate avand intr-un fel sau altul legatura cu punctul 1. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum.
Eu cred ca e bine sa locuiesti intr-o tara ca Romania.
E bine sa fii o tara relativ invizibila. In felul asta, tu stii tot despre celelalte tari, pe cand unele nici macar n-au auzit de tine.
E bine sa-ti fie apreciata si incurajata individualitatea atat de putin fiindca te face sa devii tot mai ambitios si sa aspiri mereu spre mai mult si mai bine.
E bine sa traiesti de pe o zi pe alta fiindca asa inveti sa fii descurcaret si inventiv.
E bine sa nu evoluezi fiindca asa iti construiesti rabdarea.
E bine sa traiesti intr-o asemenea societate fiindca inveti sa supravietuiesti in situatii extreme.
E bine sa fii condus de o asemenea clasa politica fiindca asa inveti ca adevarul nu e o intelegere.
E bine sa cresti inconjurat de anumite norme fiindca asa descoperi ca trebuie sa fii original si sa crezi in propriile tale conceptii.
E bine sa cresti intr-o asemenea tara fiindca asa inveti sa apreciezi istoria si valorile.
E bine sa traiesti intr-o imitatie de tara fiindca te pregateste si te incurajeaza sa cauti originalul.
Friday, April 08, 2011
Monday, February 28, 2011
Sunday, December 26, 2010
Wednesday, December 01, 2010
Traiasca Romania!
In toti anii trecuti am avut o atitudine batjocoritoare, sarcastica...Daca de 1 decembrie spuneam "Traiasca Romania" se stia ca e o urare acida. Anul asta vreau sa spun din toata inima "Traiasca Romania!"...Romania, o tara ce abunda intr-o istorie infloritoare, in peisaje superbe, in oameni de valoare, in succese... Da, stiu ca suna ciudat si ca probabil va imaginati ca din nou fac misto. Nu, chiar nu. Chiar e adevarat tot ce zic aici. Bineinteles daca ignor prezentul. De fapt daca ignor perioada incepand cu '89 si pana in prezent. Avem o tara frumoasa, avem o tara de care candva au depins altii. Daca am ajuns acum in stadiul asta, tot din cauza noastra e. Toata lumea vorbeste pe la colturi, critica, blesteama, se roaga, detesta, injura, se da intelectuala, se crede prea importanta si asa mai departe...Dar cine face ceva? Prea putini. Un lucru nu ajunge sa fie intr-un anumit fel decat ori prin indiferenta si uitare, ori in urma actiunilor celor care l-au folosit. La fel se intampla si cu o tara. Toata lumea s-a bucurat de falsa democratie de dupa Revolutie, toti au inceput sa-si "traiasca viata" liber, toti s-au transformat in niste egoisti care se trezesc acum sa blameze tara pentru toate problemele lor, carora li se pare ciudat ce se intampla in jurul lor, carora nu le vine sa creada cata rautate e in jur...Nu pot sa spun decat ca ce semeni, aia culegi!
In fine...Azi, de 1 decembrie, nu am decat doua urari de facut:
1. "Traiasca Romania!"
2. "Desteapta-te, romane!"
In fine...Azi, de 1 decembrie, nu am decat doua urari de facut:
1. "Traiasca Romania!"
2. "Desteapta-te, romane!"
When karma hits again...
Cred ca nu exista nimic mai frustrant decat sa ai o gramada de idei in minte si sa nu poti sa le exprimi. Nu in scopul de a fi auzit neaparat, ci pur si simplu pentru a le scoate din tine. Niciodata nu am fost genul care atunci cand are o problema isi convoaca imediat toti prietenii si se pune pe jeluit. Nu. Intotdeauna am stat mai intai eu cu mine, m-am calmat, am discutat, mi-am raspuns sau m-am ignorat, si abia apoi am reiesit in lume.
De data asta se intampla ceva. Altceva. Teoria mea e ca orice "altceva" e intotdeauna mai mult decat binevenit. Dar nu si de data asta. Sa zicem ca am acea problema de care vorbeam mai devreme. Sa zicem ca am incercat sa stau eu cu mine si ca rezultatul a fost un vid. Sa zicem ca am vorbit si cu prieteni. Si sa zicem ca rezultatul a fost tot vid. Sa zicem ca ma simt plina pe dinauntru, mult prea plina si sa zicem ca in momentul in care incerc sa mai fac curat, descopar ca de fapt nu e decat un mare gol inauntru. Sa zicem ca nu inteleg ce e asta...
Cred ca nu-mi ramane decat sa astept un Big-Bang si sa renasc...
De data asta se intampla ceva. Altceva. Teoria mea e ca orice "altceva" e intotdeauna mai mult decat binevenit. Dar nu si de data asta. Sa zicem ca am acea problema de care vorbeam mai devreme. Sa zicem ca am incercat sa stau eu cu mine si ca rezultatul a fost un vid. Sa zicem ca am vorbit si cu prieteni. Si sa zicem ca rezultatul a fost tot vid. Sa zicem ca ma simt plina pe dinauntru, mult prea plina si sa zicem ca in momentul in care incerc sa mai fac curat, descopar ca de fapt nu e decat un mare gol inauntru. Sa zicem ca nu inteleg ce e asta...
Cred ca nu-mi ramane decat sa astept un Big-Bang si sa renasc...
Thursday, November 18, 2010
Wednesday, November 17, 2010
Saturday, October 02, 2010
Tuesday, September 21, 2010
"Drums roll"
-Ce?
Concert Dan Helciug & Spitalul de Urgenta
-Cand?
6 octombrie, orele 20:00
-Unde?
Club A (si devii altcineva ;)))
Concert Dan Helciug & Spitalul de Urgenta
-Cand?
6 octombrie, orele 20:00
-Unde?
Club A (si devii altcineva ;)))
Wednesday, September 08, 2010
In caz ca ai uitat
'Acum eu spun: omul si in genere orice fiinta rationala exista ca scop in sine, nu numai ca mijloc, de care o vointa sau alta sa se foloseasca dupa bunul ei plac, ci in toate actiunile lui, atat in cele care-l privesc pe el insusi cat si in cele care au in vedere alte fiinte rationale, omul trebuie considerat intotdeauna in acelasi timp ca scop'.
Sursa: Despre filosofia valorii
Sursa: Despre filosofia valorii
Saturday, September 04, 2010
In general
Toata viata mea m-am gandit ca eu o sa schimb ceva in lumea asta. Ca o sa revolutionez in vreun fel. Ca o sa raman in constiinta comuna a omenirii. Ca o sa se vorbeasca despre mine in intreaga lume. Dar am ajuns la concluzia ca...m-am nascut prea tarziu si nu mai am ce sa fac deosebit si original. Traiesc in secolul 21...Un secol al reciclarii. Luam ce e vechi, ii schimbam numele, ii dam o forma putin diferita si...voila! Avem originalitate.
Vorbeam azi cu fiend si ii prezentam teoria mea care poate fi considerata fatalista din exterior, dar care din punctul meu de vedere e doar realista. Ii spuneam cum eu consider ca am ajuns intr-un punct in care, ca omenire, nu mai avem ce sa facem. Nu mai putem inventa nimic, nu a mai ramas nimic nespus, nu a mai ramas nimic negandit, nu a mai ramas mai nimic nefacut. Ea spunea ca nu e asa, doar ca suntem intr-un punct mort, ca doar ne-am impotmolit, ca ne-am plafonat. Si mai spunea ca asta s-a intamplat din cauza celor care gandesc ca mine.
Pai, atat mi-a mai ramas de facut, sa gandesc, intr-un fel sau altul. Pentru ca de spus nu are rost, iar de facut nici atat. Nimeni nu asculta, si pe buna dreptate, toate-s vorbe-n vant fara vreun fel initiativa de actiune. Si, sincer, tare as vrea sa fie in 2012 un sfarsit adevarat al lumii. Sa se ia din nou totul de la zero. Un nou big bang. Ah, si sa ma nasc intr-un alt secol, mai apropiat de inceputuri.
Am crescut intr-o lume in care trebuie sa invatam lucruri de-a gata. Orice intrebare are raspuns.
Totul ne este la indemana. Totul are o explicatie. Totul e intr-o carte.
Inca de cand eram mica, in clasele primare si in generala, uram sa invat ideile altora. Nu ma refer la istorie, la matematica, la stiinte de genul, care sunt exacte si destul de fixe, mai mult sau mai putin. Dar uram ca la romana, spre exemplu, trebuia sa invat pe de rost comentariile operelor literare. Daca veneam eu cu o idee, ma intrebau de unde am citit asta, iar daca spuneam ca de nicaieri, desi era o idee pertinenta, mi se spunea sa ma apuc, mai bine, sa invat comentariile cum trebuie pentru ca asta se cere.Pana si la facultate primesti o nota mai mare pe un eseu la a carui bibliografie ai o lista cat mai lunga si daca ai citat cat mai multi critici...
In urma tuturor acestor lucruri am ajuns la concluzia ca nu te poti deosebi de ceilalti prin gandire, prin ratiune. Toti avem cam acelasi potential, difera mediul in care crestem, influenta celor din jur si decizia noastra de a ne folosi de acest potential intr-o masura mai mica sau mai mare. Putem de-a lungul vietii sa dezvoltam diferite teorii care, in functie de cat de bune sunt, vor fi impartasite unui public cat mai larg. Asa ca, la urma urmei, ce stiti voi, voi sti si eu. Si invers.
Asa ca ceea ce ne deosebeste cu adevarat e ce si cum simtim. Chiar daca si sentimentele sunt limitate (ca numar si diversitate) si au deja nume bine-definite, nimeni nu le poate exprima cu adevarat intru totul si nimeni nu poate simti exact ce-a simtit si altcineva. Experientele personale (felul in care le traim, ce produc ele in interiorul nostru, independent de exterior) sunt cele care ne deosebesc.
Eu niciodata nu mi-am dorit sa cresc, sa termin o facultate, sa ma angajez, sa ma marit, sa am copii si un partener iubitor, sa am o cariera de succes, sa am weekenduri linistite petrecute in familie si sa...nu stiu, ce-si mai poate dori un om cel mai mult de la viata? Cam tot ce si-ar dori. Eu nu as vrea vreodata sa am totul, pentru ca nu as mai avea spre ce sa tind dupa aceea, la ce sa aspir, cum sa evoluez.
Intotdeauna am vrut sa fiu altfel, sa traiesc altceva decat ceea ce traiesc majoritatea oamenilor. Si a fost asa...Dar intotdeauna a mai fost cineva, ori la 1 metru de mine, ori la 1 mila de mine, ori la secole distanta, care sa vrea si sa faca aceleasi lucru (evident, diferit, in functie de ambient).
Mereu am urat sa fac un lucru neobisnuit si apoi sa citesc undeva sau sa aud ca s-a mai facut.
Asa ca...astept sa se incheie si ciclul asta si pana atunci o sa continui sa-mi pierd si putinul de unicitate ramas expunandu-mi sufletul...
Vorbeam azi cu fiend si ii prezentam teoria mea care poate fi considerata fatalista din exterior, dar care din punctul meu de vedere e doar realista. Ii spuneam cum eu consider ca am ajuns intr-un punct in care, ca omenire, nu mai avem ce sa facem. Nu mai putem inventa nimic, nu a mai ramas nimic nespus, nu a mai ramas nimic negandit, nu a mai ramas mai nimic nefacut. Ea spunea ca nu e asa, doar ca suntem intr-un punct mort, ca doar ne-am impotmolit, ca ne-am plafonat. Si mai spunea ca asta s-a intamplat din cauza celor care gandesc ca mine.
Pai, atat mi-a mai ramas de facut, sa gandesc, intr-un fel sau altul. Pentru ca de spus nu are rost, iar de facut nici atat. Nimeni nu asculta, si pe buna dreptate, toate-s vorbe-n vant fara vreun fel initiativa de actiune. Si, sincer, tare as vrea sa fie in 2012 un sfarsit adevarat al lumii. Sa se ia din nou totul de la zero. Un nou big bang. Ah, si sa ma nasc intr-un alt secol, mai apropiat de inceputuri.
Am crescut intr-o lume in care trebuie sa invatam lucruri de-a gata. Orice intrebare are raspuns.
Totul ne este la indemana. Totul are o explicatie. Totul e intr-o carte.
Inca de cand eram mica, in clasele primare si in generala, uram sa invat ideile altora. Nu ma refer la istorie, la matematica, la stiinte de genul, care sunt exacte si destul de fixe, mai mult sau mai putin. Dar uram ca la romana, spre exemplu, trebuia sa invat pe de rost comentariile operelor literare. Daca veneam eu cu o idee, ma intrebau de unde am citit asta, iar daca spuneam ca de nicaieri, desi era o idee pertinenta, mi se spunea sa ma apuc, mai bine, sa invat comentariile cum trebuie pentru ca asta se cere.Pana si la facultate primesti o nota mai mare pe un eseu la a carui bibliografie ai o lista cat mai lunga si daca ai citat cat mai multi critici...
In urma tuturor acestor lucruri am ajuns la concluzia ca nu te poti deosebi de ceilalti prin gandire, prin ratiune. Toti avem cam acelasi potential, difera mediul in care crestem, influenta celor din jur si decizia noastra de a ne folosi de acest potential intr-o masura mai mica sau mai mare. Putem de-a lungul vietii sa dezvoltam diferite teorii care, in functie de cat de bune sunt, vor fi impartasite unui public cat mai larg. Asa ca, la urma urmei, ce stiti voi, voi sti si eu. Si invers.
Asa ca ceea ce ne deosebeste cu adevarat e ce si cum simtim. Chiar daca si sentimentele sunt limitate (ca numar si diversitate) si au deja nume bine-definite, nimeni nu le poate exprima cu adevarat intru totul si nimeni nu poate simti exact ce-a simtit si altcineva. Experientele personale (felul in care le traim, ce produc ele in interiorul nostru, independent de exterior) sunt cele care ne deosebesc.
Eu niciodata nu mi-am dorit sa cresc, sa termin o facultate, sa ma angajez, sa ma marit, sa am copii si un partener iubitor, sa am o cariera de succes, sa am weekenduri linistite petrecute in familie si sa...nu stiu, ce-si mai poate dori un om cel mai mult de la viata? Cam tot ce si-ar dori. Eu nu as vrea vreodata sa am totul, pentru ca nu as mai avea spre ce sa tind dupa aceea, la ce sa aspir, cum sa evoluez.
Intotdeauna am vrut sa fiu altfel, sa traiesc altceva decat ceea ce traiesc majoritatea oamenilor. Si a fost asa...Dar intotdeauna a mai fost cineva, ori la 1 metru de mine, ori la 1 mila de mine, ori la secole distanta, care sa vrea si sa faca aceleasi lucru (evident, diferit, in functie de ambient).
Mereu am urat sa fac un lucru neobisnuit si apoi sa citesc undeva sau sa aud ca s-a mai facut.
Asa ca...astept sa se incheie si ciclul asta si pana atunci o sa continui sa-mi pierd si putinul de unicitate ramas expunandu-mi sufletul...
Friday, September 03, 2010
Monday, July 26, 2010
Subscribe to:
Posts (Atom)