(Ladies' Home Journal, February, 1949)
Sarah, who for nineteen years has played the part of docile daughter, is secretly learning to fly. She misses her flying lesson to accompany her mother on a round of social calls. An elderly doctor houseguest says: "My dear Sarah, every day, all the time, you are committing suicide. It's a greater crime than not pleasing others, not doing justice to yourself." Sensing some secret, he asks if she is in love. "She found it difficult to answer. In love? In love with the good-natured, the beautiful Henry [the flying teacher]? In love with the flashing warer and the lift of wings at the instant of freedom, and the vision of the smiling, limitless world? 'Yes,' she answered, 'I think I am.' "
The next morning, Sarah solos. Henry "stepped away, slamming the cabin door shut, and swung the ship about for her. She was alone. There was a heady moment when everything she had learned left her, when she had to adjust herself to be alone, entirely alone in the familiar cabin. Then she drew a deep breath and suddenly a wonderful sense of competence made here sit erect and smiling. She was alone! She was answerable to herself alone, and she was sufficient."
'I can do it!' she told herself aloud...The wind flew back from the floats in glittering streaks, and then effortlessly the ship lifted itself free and soared. Even her mother can't stop her now from getting her flying license. She is not "afraid of discovering my own way of life." In bed that night she smiles sleepily, remembering how Henry had said "You're my girl.""
"Henry's girl! She smiled. No, she was not Henry's girl. She was Sarah. And that was sufficient. And with such a late start it would be some time before she got to know herself. Half in a dream now, she wondered if at the end of that time she would need someone else and who it would be."
(FRIEDAN, Betty, The feminine mystique, Dell Publishing, 1983; pag. 40-1)
Monday, May 30, 2011
Wednesday, May 18, 2011
De ce?
De ce ma gandesc in continuu la inutilitatea vietii?
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.
Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?
P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.
Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?
P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.
Idee/Idiotenie/Legat de ipocrizie
Daca omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si fiecare avem fete atat de diferite, nu inseamna ca Dumnezeu are mai multe fete?
Subscribe to:
Posts (Atom)