Monday, August 29, 2011

Monday, May 30, 2011

Sarah and the Seaplane

(Ladies' Home Journal, February, 1949)
Sarah, who for nineteen years has played the part of docile daughter, is secretly learning to fly. She misses her flying lesson to accompany her mother on a round of social calls. An elderly doctor houseguest says: "My dear Sarah, every day, all the time, you are committing suicide. It's a greater crime than not pleasing others, not doing justice to yourself." Sensing some secret, he asks if she is in love. "She found it difficult to answer. In love? In love with the good-natured, the beautiful Henry [the flying teacher]? In love with the flashing warer and the lift of wings at the instant of freedom, and the vision of the smiling, limitless world? 'Yes,' she answered, 'I think I am.' "
The next morning, Sarah solos. Henry "stepped away, slamming the cabin door shut, and swung the ship about for her. She was alone. There was a heady moment when everything she had learned left her, when she had to adjust herself to be alone, entirely alone in the familiar cabin. Then she drew a deep breath and suddenly a wonderful sense of competence made here sit erect and smiling. She was alone! She was answerable to herself alone, and she was sufficient."
'I can do it!' she told herself aloud...The wind flew back from the floats in glittering streaks, and then effortlessly the ship lifted itself free and soared. Even her mother can't stop her now from getting her flying license. She is not "afraid of discovering my own way of life." In bed that night she smiles sleepily, remembering how Henry had said "You're my girl.""
"Henry's girl! She smiled. No, she was not Henry's girl. She was Sarah. And that was sufficient. And with such a late start it would be some time before she got to know herself. Half in a dream now, she wondered if at the end of that time she would need someone else and who it would be."



(FRIEDAN, Betty, The feminine mystique, Dell Publishing, 1983; pag. 40-1)

Wednesday, May 18, 2011

De ce?

De ce ma gandesc in continuu la inutilitatea vietii?
Mai ales acum cand o sa se incheie inca un capitol din viata si ar trebui sa ma gandesc ca viitorul ma asteapta si ca pot sa fac lucruri marete (sau, nah, poate nu chiar asa marete, dar in orice caz.), ca mai dau inca o foaie si ca povestea continua.. Pentru mine, povestea asta stagneaza, oricate intamplari s-ar adauga la ea. Pentru ca stiu stiu deja sfarsitul. De ce stiu deja sfarsitul? De ce stiu ca orice actiune si reactie a ei nu sunt decat alte firicele de nisip care nu fac decat sa goleasca si mai mult clepsidra? O sa spuneti ca sunt pesimista si ca vad lucrurile prea gri, ca viata e frumoasa, ca lucrurile mici sunt cele de care trebuie sa ne bucuram, ca in fond asta e viata... Pai, da, tocmai, asta e viata! Un mare nimic. Suntem oricum mult prea limitati, atat fizic cat si psihic ca sa avem vreun sens. Mie nu mi-e de-ajuns sa respir, consum si produc (hai sa zicem ca asta cu produsul e relativ un lucru bun, desi e ceva infim si oricum nimeni nu apreciaza nimic). Eu vreau un tel in adevaratul sens al cuvantului. Vreau sa simt ca am un motiv sa traiesc. Nu mai vreau sa traiesc prin sau pentru altii, nu mai vreau nici doar sa simt ca fac umbra degeaba, dar nici ca ma obosesc degeaba. Si orice as face, rezultatul tot acelasi e: tot mor de murit si tot nu iau nimic cu mine si tot nu stiu daca o sa ramana ceva in urma mea. Si orice as face, tot o sa fie intrecut la un moment dat si deci unicitatea mea si telul meu nu sunt la urma urmei decat un nimic. (Da, poate ca o sa ziceti ca intr-un fel sau altul astefel ajut la evolutie...okay, evolutie care duce spre ce? Tot o distrugere si-o eventuala intoarcere la inceput.)Asa ca...ce rost avem noi ca oameni? In ultima vreme mi se pare ca raspunsul e din tot mai multe parti ca telul nostru e distrugerea. Creem ca sa distrugem; ori tot noi, ori altii. Spiritualitatea a devenit doar o evadare de scurt moment, sentimentele nu sunt altceva decat niste lanturi, idealurile nu sunt decat dezamagiri.

Tare imi doresc sa pot sa ma retrag undeva, sa ma inchid in mine, sa ma despart complet de lume, de restul lumii, dar totusi nu pot. Nici asta nu stiu de ce. Singurul raspuns e ca, din pacate, natura mea e sociabila. Desi am cateodata fantezii in care reusesc sa ma desprind de toata lumea si nu mai am nicio tangenta cu nimeni. Dar apoi ma gandesc ca unora le face bine prezenta mea. Si mie prezenta lor pe moment. Si-apoi ma seduce iar viata. Dar e atat de scurta si de amara seductia asta. Si revin la intrebarea asta chinuitoare: de ce? De ce se intampla...tot?
De ce cand se intampla tot de fapt nu se intampla absolut nimic?

P.S.: E intrebare retorica, nu va chinuiti sa dati vreun raspuns ca nu are sens...
P.P.S.: Imi pare rau pentru fiecare 'Ma deprimi!'.

Idee/Idiotenie/Legat de ipocrizie

Daca omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, si fiecare avem fete atat de diferite, nu inseamna ca Dumnezeu are mai multe fete?

Thursday, April 28, 2011

E ok, bah!

Imi place ce se intampla cu site-ul de socializare Facebook. Ma rog, imi place ce fac oamenii din el. Facebook te face mai puternic, mai frumos, mai destept, iti creeaza o imagine ideala, incat nici nu-ti mai trebuie viata reala.

Pe Facebook poti sa le arati prietenilor tai virtuali, pe care nu-i cunosti, ce muzica buna asculti, ce interese si hobby-uri interesante ai, ai o gramada de aplicatii, afli ce se intampla in viata unor prieteni cu care nu te-ai mai vazut de nu stiu cand, poti sa le trimiti afectiunea ta printr-un mesaj postat pe Wall...da' ce nu poti sa faci ??

Ce-mi place cel mai mult din ce poti sa faci pe Facebook e ca poti sa devii erou si model. Da, erou. Da, model. Cum asa? Pai, simplu... Sunt patru modalitati principale:

1. Iti pui un status legat de o fapta mareata pe care ai facut-o. (doar nu te dor degetele sa tastezi)
2. Dai 'Attending' unei cauze umaniste, patriotice, etc... (a se tine cont ca nu trebuie neaparat sa te si duci, important e sa dai 'Attending')
3. Dai 'Like' vreunei organizatii care lupta pentru niste drepturi. (nu trebuie sa ai habar despre nimic legat de organizatia respectiva)
4. Copiezi de undeva si postezi pe profilul tau un link al unui eseu, post, videoclip, imagini, etc. legate de vreo cauza si scrii doua cuvinte in care ii critici pe restul ca nu lupta si ei ca si tine pentru cauza respectiva si ti-ai facut datoria si ai luptat si pentru binele general...

Tot pe Facebook poti sa fii tu. Da, da... Pe Facebook capeti incredere, in functie de cate 'like'-uri primesti. Si asa observi ce le place oamenilor la tine si ce nu si te autoeduci ca sa te schimbi in functie de asta; si asa ai si-un tel in viata: sa primesti tot mai multe 'like'-uri.


Nu am nimic impotriva Facebook-ului; il folosesc, ba chiar am fost dependenta de el. Post-ul asta nu e decat inca unul din ciclul 'Iubesc rasa umana :X'; fiindca imi plac vorbele si nu faptele, fiindca imi place cand vad pe profilul lui X-ulescu ca e voluntar la o fundatie ecologica si apoi il vad pe strada aruncand gunoaie pe jos din masina lui super-poluanta si fiindca imi place ipocrizia.

Sunday, April 24, 2011

Ironie, nu sarcasm

Dragii mei cititori (sau cred ca as putea la fel de bine sa zic "dragul meu cititor"),

Mi-era dor sa-mi impartasesc gandurile cu voi. Am tot incercat sa fac asta in ultima perioada, dar n-am reusit. Ambientul cred c-a fost de vina. Lumea din jur. Vremea. Vremurile. Locurile. Criza. De chef. *pretext inserat*

Dar acum, odata cu venirea primaverii parca totul s-a luminat si a prins culoare. Parca gandurile mele au prins avant din nou. Ma simt creativa, ma simt puternica, ma simt folositoare. Si multumita patriei mele, ma simt ambitioasa. Sistemul si viata intr-o tara ca Romania nu poate decat sa te faca ambitios. In ce sens? Pai, in mai multe sensuri:
(registru vulgar)
1. Nea Vasile are mai multe oi decat mine. Da' de ce sa fiu eu mai fraier...?
(registru semi-vulgar)
2. Gentiana a plecat in Spania la cules. Si-o duce bine. Sa n-am ambitie daca nu plec si eu...!
(vulgarizand lucrurile mai putin)
3. Popescu invata bine. Popescu ia nota 10. Popescu face facultate. Popescu face master. Popescu pleaca in alta tara. Popescu e platit bine. Popescu e promovat si apreciat. Eu de ce n-as putea fi Popescu?
4. Ionescu are un talent. Ionescu crede in el. Ionescu e respins in incercarile lui de a-si valorifica talentul in propria lui tara. Ionescu e descoperit de cineva din alta tara. Ionescu intalneste succesul. Eu de ce n-as putea fi Ionescu?
Si mai sunt destule exemple, cam toate avand intr-un fel sau altul legatura cu punctul 1. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc acum.

Eu cred ca e bine sa locuiesti intr-o tara ca Romania.
E bine sa fii o tara relativ invizibila. In felul asta, tu stii tot despre celelalte tari, pe cand unele nici macar n-au auzit de tine.
E bine sa-ti fie apreciata si incurajata individualitatea atat de putin fiindca te face sa devii tot mai ambitios si sa aspiri mereu spre mai mult si mai bine.
E bine sa traiesti de pe o zi pe alta fiindca asa inveti sa fii descurcaret si inventiv.
E bine sa nu evoluezi fiindca asa iti construiesti rabdarea.
E bine sa traiesti intr-o asemenea societate fiindca inveti sa supravietuiesti in situatii extreme.
E bine sa fii condus de o asemenea clasa politica fiindca asa inveti ca adevarul nu e o intelegere.
E bine sa cresti inconjurat de anumite norme fiindca asa descoperi ca trebuie sa fii original si sa crezi in propriile tale conceptii.
E bine sa cresti intr-o asemenea tara fiindca asa inveti sa apreciezi istoria si valorile.



E bine sa traiesti intr-o imitatie de tara fiindca te pregateste si te incurajeaza sa cauti originalul.